alice-in-wonderland

stari de spirit, metrou si animatie

“cele doua turnuri” de 2 ori in 24 de ore. am devenit fara sa vreau o mare cunoscatoare a mitologiei
lui Tolkien.

“ceilalti”….no comments. mi-a placut la fel de mult ca prima data. scenariul exceptional.
foarte interesante scenele de making off

“eyes wide shut” mare dezamagire! omul care a regizat “portocala mecanica” mi-a parut a fi esuat
in decriptarea sexualitatii.

inca citesc la “stapanul inelelor”. merge greu pt ca numai in week-end am mintea
cat de cat odihnita sa ma pot concentra.

a inceput sa-mi fie lene sa mai scriu aici. ce pacat…

Pe cumintica nu o observi decat dimineata cand vine si seara cand pleaca. Pentru ca da tuturor buna ziua cu vocea subtire si se aseaza in locul ei si de acolo nu se mai ridica. Cand nu este de fata, parca se evapora, lumea uita imediat de existenta ei. Chiar si cand trece prin fata ta nu o vezi, pentru ca isi mascheaza dintr-o mare frica, toate iesirile din starea de invizibilitate. Cu cat se ascunde mai tare, cu cat ii vor fi mai zgomotoase gesturile. Ea rastoarna canile, ea varsa cafea pe tastatura, ea pierde fisierele din calculator. Esti prea cuminte, prea tacuta, prea fara initiative ii spune toata lumea. Si ea se consuma si isi spune “data viitoare nu o sa mai stau incremenita, fara sa spun nimic. Oricum toti ochii sunt indreptati asupra mea, toti imi analizeaza toate cuvintele, asha ca o sa spun ce-mi trece prin cap, fara sa ma mai cenzurez”. Si cand vine in sfarsit “data viitoate” isi pregateste speech-ul in gand, isi studiaza atitudinea, se inroseste toata si …cineva o intrerupe chiar in momentul in care vroia sa vorbeasca. O alta dezamagire prosteasca, o noua retragere in coltul ei si multe ganduri autoacuzatoare.

Pana cand o va mai interpela cineva cu “esti prea cuminte” va tacea si isi va vedea de treaba, uitand incet incet ca cineva totusi o priveste din cand in cand.

imi plac foarte mult photoblogurile. o imagine face de foarte multe ori mai mult decat 1000 de cuvinte:
artcoup

daily dose of imagery

apparently nothing at all

so I’m back on track with the usual stuff:

Femeia aia care te dispera pentru ca niciodata nu rade iar zambetul ei este atat de cetos incat ai impresia ca sta numai in niste nori indepartati, din alte lumi. Cand o intrebi ceva iti raspunde dupa ce te fixeaza un timp indelungat, fara sa te vada si oricum aproape intotdeauna reactioneaza prea tarziu.
Nu e nici frumoasa nici urata pentru ca nici nu iti mai dai seama care sunt trasaturile ei fizice in aburul de care este inconjurata. Te uimeste prin inconsistenta ideilor si prin felul in care absolutizeaza tristetea, prin felul in care o transmite prin toti porii si o emana prin toate gandurile.

Sa nu o confundam cu pesimista. Ea este doar trista. Ea, daca vede jumatatea neagra a lunii, nu se indigneaza, nu sufera, nu se lupta pentru lumina ci o contempla detasata si emotionata. Isi inchipuie ca ar sta acolo in intuneric si nu ar mai veni nimeni sa o deranjeze, sa o scoata din reverie, sa o bruscheze cu rasete indecente. Starneste mila, desi toata lumea isi da seama ca nu o doare nimic. Aerul ei de suferinda gaseste in ceilalti aptitudini protectoare.

Culmea e ca marile depresii nu o apasa, cele convulsive si devastatoare. Doar o neobosita retragere in sine si o continua reverie spre trecut sau spre zone ideale ale lucrurilor, o vor bantui toata viata. Nici macar inadaptarea ei nu este adanca ci doar la suprafata. Reuseste sa faca lucrurile pe care le are de facut, sa se conformeze social, chiar sa reuseasca la un nivel marunt, fara sa-si schimbe felul de a fi.

M-am trezit cu o durere de cap infioratoare. De aceea care-ti abureste vederea,
care-ti umfla tamplele si-ti intinde simturile, care te face sa-ti pipai cu degetele
craniul si sa-ti indesi pumni in frunte. Asa m-am trezit si-am tras perdeaua.
Am lasat sa intre lumina in camera, desi m-a sagetat pana-n stomac. Am auzit un
zgomot in camera de alaturi si mi-am amintit tot. Pana si durerea de cap n-a fost
in stare sa acopere durerea amintirii. Mda, chiar s-a intamplat, nu a fost un
vis, nu a fost un cosmar, nu a fost nici macar una din acele premonitii pe care
le port adesea cu mine pana cand se disipa in lucururile marunte din jur.Omul
ala e in camera de alaturi si o sa ramana pentru totdeauna. Cu el pana la sfarsitul
zilelor. Si iar durerea de cap. M-am dus la baie si mi-am dat cu apa pe fata,
asa mai mult pentru indeplinirea gestului ritualic, decat pentru efectul inviorator.
Ciudat, apa nu mai avea nici un efect inviorator asupra mea. In oglinda se vad
cum colcaie o multime de dureri micute ca niste ace sub craniul meu. Ar trebui
sa ies dar o sa bata la ochi. Poate aseara nu l-a observat nimeni, erau toti ametiti
de alcool dar acum o sa atraga atentia, o sa-l incolteasca si voi fi nevoita sa-l
apar, cu mainile, cu picioarele cu dintii si cu unghiile.

Si iar mi-am adus aminte de seara de dinainte. Fusesem la petrecere. Petrecerea
obisnuita de week-end. Pentru ca tine, de obicei, de vineri noaptea pana duminica.
Petrecere numai cu necunoscuti asa cum ne place, cu muzica tare, cu multa, foarte
multa bautura, cu exces de barbati si de femei egal de frumosi. Una care foarte
repede se transforma intr-o orgie. In care camerele se ocupa de trupuri gata sa
faca sex sau de suflete gata sa-si tina unul altuia de cald. Acelasi lucru. Nimeni
nu te priveste, nimeni nu te asculta, te contopesti dupa dupa pahare de vodka
cu ritmul celorlalti. Toti zambesc absent pentru ca nimeni nu cunoaste pe nimeni,
ne trecem toti unul altuia si ne impartim saruturile si atingerile cu generozitate.
Fiecare isi saruta buzele ca si cum ar sorbi ultimele picaturi de alcool. Fiecare
se lasa cotropit de celalalt si nimeni nu vrea sa se trezeasca mai devreme decat
ceilalti. Nimeni nu stie cine sunt gazdele. Ee raman intotdeauna necunoscute,
in spatele unor oglinzi transparente urmarind cu ochi lacomi totul. Pentru ca,
pana la urma este petrecerea lor, desfatarea lor. Ca si restul invitatilor, primul
lucru pe care l-am facut a fost sa ma ametesc cu alcool. Am refuzat alte excitante,
desi mai tarziu le-am cautat cu sete si disperare peste tot.

Primele ore s-au desfasurat intr-o monotonie placuta si dulce. Camerele pline
de lume, m-au purtat una spre alta, una din alta. Trupuri necunoscute lipite de
mine in timpul dansului, priviri odihnite si excitari pure si curajoase. Pentru
ca la intalnirile acestea saptamanale, ne trezim unul altuia nervurile de plante
adormite, ne adulmecam toropiti de atata sudoare si trup si ne daruim gesturile
atent exersate, inca o data si inca o data si inca o data, pana la perfectiune.
Nimic nu e lasat la intamplare, nimic nu se pierde in neglijenta si nepasare,
nici o privire tandra nu se lasa nerasplatita, nici o dorinta nesatisfacuta. Timp
este berechet. Doar pentru asta ne strangeam 30 de oameni. Pentru asta si pentru
rasplatirea gazdelor.

In trecere, cu paharul gol, spre bar l-am vazut. L-am vazut lipit de perete,
nemiscat. As fi putut trece mai departe, as fi putut inchide ochii si nimic nu
s-ar fi intamplat. In schimb, m-am apropiat, am inchis ochii si l-am sarutat.
Asa facusem cu toti barbatii din camera si toti raspunsesera la fel. Dupa cum
spuneam, nici o dorinta nesatisfacuta. Asta era legea. Si daca stau sa ma gandesc
nici n-as fi stiut sa spun nu unui astfel de gand, nici n-as fi gasit in mine
resorturi sa-mi refuz o atingere.

M-am apropiat, m-am lipit de el, l-am sarutat. M-a privit, s-a panicat si a incercat
sa puna ceva intre noi. Sa se departeze, sa scape. Atunci am inteles ca e ceva
in neregula. Ca reactia lui rezone unor ganduri pe care nu le puteam cuprinde.
Ca ceva imi scapa. Si m-am oprit. Si ne-am privit. Mainile mi-au alunecat moi
pe langa corp, aproape ca un lesin am simtit cum cea mai taioasa atractie imi
invadeaza mintea.

Vrei sa facem dragoste mi-a zis. Dar nici macar nu te cunosc, nu te-am vazut
in viata mea desi tu te uiti la mine ca si cum am fi venit impreuna aici, ca si
cum in dimineata aceasta ne-am fi trezit de o parte si de alta a patului, tu ai
fi adus doua cani de cafea, le-ai fi pus langa pat si am fi sorbit impreuna din
cafea. Ca si cum dupa amiaza m-ai fi trimis sa-ti cumpar o ciocolata si dupa ce
m-as fi intors m-ai fi asteptat in spatele usii gata sa ma sperii si ai fi izbucnit
in ras, si mi-ai fi sarit in brate, te-ai fi rostogolit in pat si m-ai fi tras
si pe mine

Bucurestiul este pe harta URBAN ART. Mai multe pe blogul lui KIT.

pisicoasa – o denumire atribuita mai degraba de femei altor femei.

Este moderat lasciva si molateca la vorba. E calma, persuasiva si obsedanta pentru barbati. Parca ai zgandari-o incontinuu numai ca sa vezi cum isi scoate gherutele si te zgarie usor in egoul propriu. E numai buna la intalnirile mondene, unde orice tip ar vrea sa o etaleze la brat. E placuta, nu neaparat frumoasa, tandra nu neaparat calda, dorita si nu neaparat iubita. Eleganta, impecabila, desavarsita, un bibelou de portelan stralucitor, chiar si atunci cand e usor ciobit. Pentru ca acesta este marele ei atu: orice defect este atent transformat intr-o mare calitate sau macar intr-o trasatura neutra.

Nu o poti cuprinde intr-un cuvant desi nu e o fiinta complicata. Dar are multe fatete, multe linii si multe unghiuri. E geometrica si precisa in alintarile si pretiozitatile ei. De-aia zic: nu-i poti reprosa usor ceva precis. Numai senzatia de neplacere pe care o au unii in preajma unei feline.
Sunt femei care au o reactie alergica la genul acesta si o evita sau o vorbesc de rau. Este inofensiva biata de ea, dar adaptabilitatea si mimetismul ei, faptul ca stie sa cada tot timpul in picioare si ca-si linge ranile in singuratate, le provoaca reactii adverse.
Barbatii o plac fara exceptie. cativa sunt iremediabil atrasi de miscarile ei de felina.